Soluţiile sunt sisteme monofazice, deci amestecuri omogene cu compoziţie variabilă, alcătuite din două sau mai multe substanţe, numite componenţi, între care se exclud reacţiile chimice. Prin cuvântul omogen se înţelege că subtanţele ce compun o soluţie nu sunt perceptibile cu ochiul, chiar înarmat cu un microscop, nici nu sunt separabile prin mijloace mecanice, ca filtrare, centrifugare, etc.
La o soluţie se distinge componenta care dizolvă şi care este de obicei în cantitate mai mare, numită solvent (dizolvant) şi componenta care se dizolvă, numită solvat (solut, dizolvat).
Clasificare:
A. Din punct de vedere al stării lor fizice:
a. Gazoase: gaz în gaz: gazele sunt miscibile în orice proporţie;
b. Lichide:
- gaz în lichid: CO2 în apă;
- lichid în lichid: etanol în apă;
- solid în lichid: sare sau zahăr în apă.
c. Solide: compuse din două sau mai multe metale rezultând aliaje.
Când cantitatea de solvent este egală cu cantitatea de solvat, distincţia dintre solvent şi solvat dispare.
B. După numărul componenţilor:
a. soluţii binare
b. soluţii ternare
c. soluţii multicomponente.
C. După concentraţie:
a. soluţii diluate
b. soluţii concentrate.
D. După proprietăţile termodinamice (în particular după forma potenţialului chimic):
a. soluţii ideale (proprietăţile lor sunt exprimate prin regularităţi simple, controlate de concentraţie, independente de natura chimică a componenţilor)
b. soluţii reale (manifestă abateri de la comportarea ideală, proprietăţile lor fiind dependente de natura componenţilor, de interacţiile în soluţie între particulele substanţei dizolvate şi intensitatea acestora).
E. După interacţiunile care se manifestă în soluţii:
a. soluţii omodinamice când interacţiile care au loc sunt de aceeaşi natură
(exemplu: forţe van der Waals)
b. soluţii eterodinamice când se manifestă interacţii distincte (exemplu: intercţie
ion-dipol între solvent şi solut şi intecţie ion-ion între particulele solutului).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu